RAUL POENAR – fotograf: “România se dezvăluie numai celor ce o iubesc sau vor să o cunoască cu adevărat. Și e foarte bine că e așa!”

blank
blank

                                                                                                                       Peisaj în ceață

– Când ești pasionat de fotografie, fericirea nu costă mult. Nu trebuie să ai neapărat un aparat scump, ca să imortalizezi ce te bucură. Important este să ieși în natură sau pe străzi, să mergi la pas și să fii atent la ce e în jurul tău. Vei descoperi peisaje, vei înțelege altfel natura, vei trăi noi emoții. Dacă la sfârșit vei avea și o imagine memorabilă, cu atât mai bine! Se va chema că ești un om fericit. Așa cum este și Raul Poenar, un fotograf hoinar din Orăștie, pe care l-am rugat să-mi acorde un interviu –

“Aparatul de fotografiat ne învață cum ar trebui să privim în jurul nostru”

blank

                  Raul Poenar

– Fotografiile tale sunt dedicate unor lu­cruri cu adevărat minunate, pe lângă care noi trecem fără să le observăm. Tu descoperi o altă față a realității, de-a dreptul ma­gică. Te poartă spre ea aparatul tău de foto­gra­fiat?

– O, da! Și re­comand oricui să iasă la plimbare cu un aparat foto. Poate nu va avea niște fotografii ge­niale, însă este important să pri­vești altfel în jurul tău, să fii atent la lu­mină, la deta­lii… Eu, înainte să fac fotografie, când ieșeam la plim­bare prin pădure, tooot mergeam, eram cu gândurile mele, treceam pe lângă o grămadă de lucruri și nici nu le băgam în seamă. Acum sunt atent la tot ce este în jurul meu, la arbori, la un vârf de deal, la viața ascunsă într-o frunză sau sub firele de iarbă. Ești mult mai conștient de ceea ce este în jurul tău, vezi mai multe și te bucuri de mai multe. Asta, în timp, îți poate crea un respect special față de natură, pentru că te apropii altfel de ea, o înțelegi altfel. Când faci fiecare pas conștient, te bucuri altfel de ceea ce este în jurul tău. Fă o plimbare în cea mai apropiată pădure, cu un aparat foto, și fii atent la un singur aspect – să zicem lumina, sau frunzele, sau pomii sau gâzele. Vei descoperi un univers pe lângă care ai fi trecut fără să știi că există! Așa ar trebui să trăim mereu, de fapt, dar am uitat. Aparatul de fotografiat doar ne amin­tește cum ar trebui să privim în jurul nostru. În definitiv, fotografia e doar un pretext ca să de­venim mai buni și să ne bucurăm deplin de viață.

 

– Am cons­tatat cu uimire că în timp ce noi tânjim după ele, zăpezile de altă­dată nu au dis­părut în foto­grafiile tale. Ai o imagine superbă de la Fundătura Ponorului, cu iar­nă adevărată, în­tr-un sat ce pa­re din alte timpuri. Ai și luat un pre­miu pentru a­ceas­tă fotogra­fie. Care este po­vestea ei?

– Da, am luat locul al treilea la concursul de Fo­tografie Etno­gra­fică de la Cluj. E făcută în 21 ia­nua­rie. Am fost la Fundătura Po­no­rului, un sat izolat din Munții Orăștiei, într-o tură de două zile, cu câțiva prie­teni. Aproape cinci ore am urcat pe jos până aco­lo! Distanța nu era mare, dar fiind zăpadă până la genunchi, am înaintat greu. Când am ajuns sus, ne-am dat seama că am uitat apa la mașină. A trebuit să luăm zăpadă să o topim, că să avem apă să ne spălăm și să bem. În sat mai sunt doar două familii și o bătrânică, la distanță unii de alții. Ei acolo trăiesc permanent, iarna nu co­boară. Unul dintre oameni ne-a lăsat să stăm în­tr-o șură de-a lui, părăsită, dar care avea o cămă­ruță. În cămăruța aia de șură am avut o masă, o băncuță și o sobă care fumega ca la stână. Efectiv, nu ai unde să dormi acolo, așa că noi am fost bucuroși, că era ger afară. Am dezghețat și am înmuiat niște pământ, ca să mai cârpim soba, să ne încălzim un pic… Noaptea am ieșit afară, am zis să fac câțiva pași. Era un cer limpede, superb, vedeai fiecare stea, doar să întinzi mâna să o iei. Și când mă pregăteam să fac fotografii, am auzit nu departe, la liziera pădurii, o haită de lupi. M-am întors în șura noastră, ne-am barica­dat și am stat acolo, nu am mai ieșit până dimi­neața. A doua zi, de jur-împrejurul căsuței erau urme de lup… aveau labele cât o palmă! Cred că toată noaptea au dat târcoale în jurul nostru. Posibil să fi fost flămânzi… Fotografia asta am făcut-o a doua zi, de dimineață, și se văd acolo două personaje – o femeie care sparge gheața la râu și omul ei, care urcă oile către staul. Locul e special și oamenii sunt speciali în Fundătură: duc o viață de care noi am uitat, așa cum probabil trăiau dacii – minunată în simplitatea ei, dar foarte dură.

– Într-o altă fotografie de iarnă ai niște personaje dintr-o altă lume – brazi în plin vis­col, ce par niște ființe fantastice. Fotografia as­ta de unde este și cum ai reușit să o faci?

blank

                                                                                                 Buceș-Vulcan. Frumusețea Apusenilor

– Am urcat din Lupeni la Straja, cu un prieten căruia îi plăcea să schieze. Eu nu schiez, dar am zis să profit și să mă plimb un pic prin locul acela superb. Era zăpadă mare, vremea era bună, cu liniștea aceea de munte în care îți auzi doar pașii prin omăt… Așa că am luat telescaunul, am urcat sus pe platou și am pornit pe o pârtie dezafectată. Cred că am mers cinci minute. Și s-a pornit nebunia: brusc, s-a lăsat o ceață deasă și imediat a început un viscol de nu îmi vedeam mâinile! M-am panicat atunci. În primul rând, că pe o ase­menea vreme îți pierzi noțiunea de spațiu, nu mai știi unde ești sau în ce direcție mergi. M-am aplecat și am încercat să îmi găsesc urmele în zăpadă, să mă întorc de unde am plecat, numai că nu se mai vedea nimic, viscolul le ștersese deja. Când m-am mai liniștit un pic, mi-am zis că cel mai bine este să cobor, pentru că sigur în vale o să dau de civilizație, dar și asta era destul de riscant, puteam să cad într-o râpă și să nu mă mai găsească nimeni până în primăvară. Am încercat să fac ceva fotografii, dar imediat bateria aparatului s-a golit, din cauza frigului. Eu eram numai promoroacă tot, aveam barba înghețată, fularul era ca de gheață. În general, nu îmi risc viața pentru o imagine, însă atunci am fost luat prin surprindere și a fost pentru prima oară când m-am gândit că sunt în pericol real să-mi sfârșesc zilele. Și asta, în condițiile în care eram echipat! Atunci am înțeles cât de neiertător și periculos poate să fie muntele. Atunci l-am simțit pentru prima oară ca pe o ființă gigantică, ce-ar putea să te strivească atât de ușor. Eram efectiv la mila lui, și cumva, i-am înțeles pe cei din vechime, care tratau muntele ca pe ceva sfânt sau chiar ca pe o zeitate căreia îi aduceau ofrande ca să o îm­buneze. Am reușit să fac, totuși, câteva fotografii, iar aceasta este una dintre ele. Pare că a fost fă­cută noaptea, dar de fapt era la prânz, atât de tare se întunecase. Privind la acei brazi, mi-am dat seama că muntele le aparține acelor ființe iar eu sunt un intrus.

“Peisajele sunt despre Dumnezeu și frumusețea creației sale”

blank

                                                                                                                            Pădurea Romos

– Preferi să fotografiezi peisaje?

– Îmi plac în mod egal și peisajele, și personajele. Cel mai bine este să ai o combinație de personaj într-un peisaj. Îmi plac și peisajele simple, care câteodată sunt maiestuoase, sunt doar despre Dumnezeu și frumusețea creației sale. Un om în peisaj îți dă însă o poveste în plus, nu mai este ceva doar contemplativ, acolo e o istorie de spus sau descoperit. Dar anumite părți din natură sunt ele însele personaje, așa cum am în această fotografie din pădurea Romosului. Am fost acolo după revelion, când era chiciură și gheață. E o pădure deasă și destul de curată. Uite, ăștia doi copaci stau îmbrățișați, astea sunt per­sonaje adevărate, e o poveste de iubire. Am avut noroc că exact când am trecut pe acolo a fost o rază de lumină peste ei și i-am văzut. După astfel de intimități ale pădurii ce ți se dezvăluie, ai cu natura o altfel de legătură, peisajele pot deveni veritabile portrete.

– Ieși în ex­cursii pentru na­tură sau pentru fo­tografie?

– Pentru li­niș­tea mea sufle­teas­că. Amândouă îmi plac foarte mult. La început îmi plăceau plim­bă­rile. Și mi-am zis ce ar fi să fac fo­tografii pe unde merg… La început credeam că o să fac din prima niște poze geniale. Apoi am început să învăț cum se face, să învăț chestii tehnice – astăzi poți să înveți orice pe internet, numai să vrei. A durat trei ani până când am avut curaj să pun pe facebook o fotografie. Acum suntem deja o gașcă de foto­grafi în județul Hunedoara, mergem împreună să explorăm și să fotografiem. Când avem timp, batem la pas cam 15-20 de kilometri într-o zi și nu e sim­plu, că avem și ruc­saci cu echipa­men­te în spate. Dar… pasiunea îți dă pu­teri nebănuite! Oda­tă ce te atinge mi­rajul naturii și al dru­mețiilor, greu mai scapi!

– Sunt și locuri secrete pe care le-ai descoperit și nu le-ai spus nimă­nui?

– Sunt locuri se­crete pe care noi, fotografii, le desco­pe­rim și ni le spu­nem doar între noi. E un fel de con­venție să nu facem publice locațiile. As­ta, pentru că ime­diat ce spunem unde este un peisaj frumos, e invadat de turiști. Și de cele mai multe ori, locul este distrus în foar­te scurt timp – gu­noaie, resturi, co­paci scrijeliți cu nu­me și altele. Așa că noi între noi co­mu­nicăm, dar nu fa­cem public locul exact. Uite, un ast­fel de loc este a­ceastă cascadă, a­fla­­­tă undeva pe dru­­mul către Petroșani. E de fapt acolo o salbă de vreo 60 de cascade, foarte puțin știute și e ceva incredibil! M-am bucurat că le-am descoperit, le-am fotografiat, dar locul exact… e secret! România se dezvăluie numai celor ce o iubesc sau vor să o cunoască cu ade­vărat. Și e foarte bine că e așa!

“Când cerul e făcut din cântecul păsărilor”

blank

                                                                                                                          Fundătura Ponorului

– Raul, noi vorbim despre iarnă, dar primă­vara stă să înflorească. Îți place primăvara? Este și ea un anotimp foto­ge­nic? Cum faci să surprinzi în imagini toată înnoirea de care e cuprinsă na­tu­ra?

– După toam­nă, primăvara es­te anotimpul meu preferat. Nu plec nicio­da­tă fără aparatul de fotografiat la mine, dar pri­măvara este o asemenea explozie de viață, încât de cele mai multe ori doar fac plimbări lungi prin natură și mă minunez. De la corcodușii înfloriți în mijlocul pădurii, la gâzele pornite în expediții pe un fir de iarbă și până la cerul făcut din cân­tecul păsărilor, toate îți dau energie și bucurie de viață. De-asta fotografiez mai puțin primăvara și prefer să fac plimbări cât mai lungi, doar ca să îmi încarc sufletul. Totuși, uite, asta e o foto­grafie făcută mai sus de Cioclovina, dincolo de Peștera Udă, la Ponorici. E un traseu lung, dar când ajungi acolo primăvara, te poți bucura de un câmp nesfârșit de ghiocei de pădure. La Vâr­toape, în ținutul vechilor daci, peisajul e și mai spectaculos, pentru că acolo sunt câteva hectare în­tregi de ghiocei sălbatici. Urci și te trezești deo­dată în mijlocul unei mări de lumină și parfum fraged de ghiocei! Cred că este un loc unic în România, de altfel vin foarte mulți oameni să îl viziteze și de aceea eu prefer Ponoriciul, mai puțin cunoscut și mai sălbatic.

– Unde plănuiești să întâlnești primăvara anul ăsta?

blank

                                                                                                                    Ghiocei în poienile dacilor

– În zona Vulcan-Buceș din Apuseni. Acolo sunt niște livezi nesfârșite de pruni, abia aștept să îi văd înfloriți! Abia aștept să văd dealurile acoperite de flori albe! Și apoi, sunt pădurile acelea de un verde crud, în care din loc în loc țâșnește câte un corcoduș înflorit, ca un bulgăre de lumină! Zăpezile de pe creste încep să se topească și ești înconjurat de un susur secret al apelor, toate vietățile ies din ascunzișuri să se ghiftuiască cu soare și asta face ca pădurea să aibă un freamăt și o neliniște, o bucurie ce iz­bucnește în cele din urmă prin muguri. Ce să mai surprinzi dintr-un asemenea spectacol? Apa­ra­tul de fotografiat și-a făcut deja datoria pentru că te-a dus acolo. Fac o foto­grafie-do­uă așa, ca să îmi amintesc mo­mentul. Dar adevăratele instan­ta­nee ră­mân în suflet, te poți bucura de ele după aceea o viață întreagă.