Certej, locul care a întâlnit moartea

O dimineaţă de toamnă

 Statuia minerului de la Certej

30 octombrie 1971. Ora cinci dimineaţa. Certejul, o mică localitate minieră din Apuseni, nu departe de oraşul Deva, era încă scufundat în somn. Doar la câteva ferestre se aprinseseră lumini, pete galbene în întunericul umed, oameni ce se pregăteau să intre în schimbul de dimineaţă la mină. O dimi­neaţă tăcută şi posomorâtă de toamnă. Noaptea rece încă nu se ridicase. Fuioare de ceaţă se agăţau de vâr­furile brazilor. Totul a început în tăcere. Fără zgomot, ceţurile au fost împinse în jos, spre vale, de ceva invizibil. O creatură uriaşă, nevăzută, de aer, se rostogo­lea cu o viteză incredibilă. Brazii s-au în­doit şi au trosnit ca la o furtună pornită de nicăieri. Era un suflu dis­trugător, ca al unei explozii. Pri­mele case au fost spulberate. Şi, imediat, au înce­put să bubuie feres­trele celorlalte şi să zboare acoperi­şurile. Acel suflu gigantic arunca în aer ani­male, ma­şini, mătura tot ce găsea în cale. Ca o rafală de ura­gan. Apoi a urmat o secundă de linişte. Ce-a fost asta? Oamenii au sărit din somn şi s-au gândit la cutremur. Alţii au apucat doar să deschidă ochii şi să simtă frica aceea colo­sală, pe care instinctul ţi-o dictează înaintea unei catastrofe. Dar majoritatea nu au avut timp să reacţio­neze în niciun fel. Nu au avut timp nici să se dea jos din pat sau să meargă la fereastră, să vadă ce se în­tâmplă. În negura malefică a acelei dimineţi, întune­ricul plin de ceţuri sfâşiate era com­plice cu moartea: trei sute de mii de tone de steril au ras, în doar câteva secunde, întreaga vale a Certejului. Un mâl gros, care a zdrobit şi a înghiţit cu furie blo­curi, case, gră­dini. Toate au fost făcute una cu pămân­tul, în doar câteva clipe. Oamenii nici nu au avut timp să ţipe. Se auzeau doar trosniturile blocurilor de beton, căzând unul după altul, zidurile se prăbuşeau cu sunet înfun­dat, casele erau sfărâmate cu zgomot de oase rupte. Apoi, când masa aceea nea­gră şi di­formă a aco­perit totul, au urmat iarăşi câteva clipe de linişte to­tală. Şi abia apoi au iz­bucnit urletele. Stri­găte de ajutor, strigăte dis­perate, ridicându-se de pe întrea­ga vale, din stra­tul de nămol. Oamenii din casele aflate mai sus, pe dealuri, au ieşit afară şi atunci au început alte stri­găte, care anunţau catastrofa: „S-a

Un taifun de cianuri

rupt bara­jul!”. Întregul steril rezul­tat din tratarea cu cianuri a mine­reului aurifer era de­pus într-un lac artificial şi zidul ba­rajului cedase, pe o lungime de 80 de metri. De fapt, Certejul nu era o sim­plă localitate din Apu­seni, era o colonie minieră ve­che, unde se extrăgea şi se pre­lucra minereul auri­fer. Tot sterilul rezultat din tra­tarea minereului cu cia­nură era depus de mai mulţi ani în acest lac uriaş. Şi muntele parcă s-a răz­bu­nat pentru tot acest timp în care a fost sfredelit, scor­monit, otrăvit. În acea zi fatidică de 30 octom­brie 1971, până la prânz erau deja aliniate, pe po­deaua cămi­nului cultural din Cer­tej, 21 de ca­davre. Bă­trâni, copii, soţi îmbrăţişaţi. Corpuri găsite în va­lul de steril, ce îi mumificase instantaneu. Toate aveau ceva în comun: erau fără haine, pen­tru că cia­nura din steril le topise. După câteva zile, căutările s-au oprit. Bilanţul: 89 de morţi, şase blocuri şi un cămin cu 30 de camere rase, şapte case şi 24 de gos­podării distruse to­tal. Numă­rul decedaţilor a fost numă­rul ca­davrelor găsite. Nu s-a spus ni­mic despre cei dis­pă­ruţi, adică despre cei ce nu au mai fost gă­siţi în hal­da de steril revărsată. Ei zac probabil şi acum sub lava aceea otrăvită care ocupă, şi astăzi, valea Certe­jului. Se spune că în total au fost 150-170 de morţi, poate şi mai mult. Din feri­cire, au exis­tat şi câţiva supravieţuitori. Domnul Mîrza îşi aminteşte acele zile de teroare: „Am par­ticipat la salvarea oameni­lor. Era foarte dificil, din cauză că sterilul, mâlul acela gros care se revăr­sase, în anu­mite locuri era destul de adânc. Riscai să te afunzi şi tu în el şi să nu mai poţi ieşi. Era ca un nisip mişcător care te în­ghi­ţea cu cât te zbăteai mai mult. În plus, din cauza cianurii, nu te puteai atinge de el, că topea tot. Pen­tru salvarea oamenilor s-au impro­vizat podeţe de scânduri pe care mer­geam până la ei şi încercam să îi scoatem. Unii erau prin pomi, alţii pe câte o bu­cată de zid rămasă în picioare. A fost o tragedie”.

Sorin Chirla, un martor al evenimentelor, scăpat ca prin minune de la moarte

Sorin Chirla este un alt supravieţuitor al dezas­trului de la Certej. Pe atunci avea doar câţiva anişori: „Noi aveam prima casă de lângă baraj. Din cauza asta, suflul barajului rupt a spulberat-o pe jumătate. Dormeam înăuntru eu, mama mea şi fratele meu.Tata era plecat la lucru, în schimbul de noapte. Din nefericire, mama şi fratele meu au fost în acea ju­mătate de casă spulberată şi nu au supravieţuit. Eu am fost aruncat cumva în fereastră şi am rămas agăţat acolo. Acolo unchiul meu m-a găsit şi de acolo am fost salvat. A fost o tragedie. Îi mulţumesc bunului Dumnezeu în fiecare zi că am trăit”.Autorităţile comuniste de la acea vreme au de­clarat în mod oficial doar 48 de victime, pentru a nu fi nevoite să recunoască o catastrofă şi să declare zi de doliu naţional. Au demarat imediat cercetările pen­tru găsirea vinovatului. În primul rând, l-au pus sub acuzaţie pe proiectantul iazului pentru decan­tare. Însă probele nu au arătat că ar fi fost o greşeală de proiectare la iaz sau la baraj. S-a discutat inclusiv despre cârtiţele ce ar fi putut să slăbească pământul de sub baraj. O cauză posibilă ar fi fost tipul steri­lului depozitat: în anumite zone, avea o granulaţie sau o umiditate diferită şi asta ar fi declanşat alu­necarea. Nimic însă nu a fost clar, nicio cauză nu a fost stabilită cu exactitate. Clară a fost însă ca­tastro­fa şi clare au fost victimele, oameni nevinovaţi stri­viţi în somn de o haldă uriaşă de steril.

 

Certejul de azi

    Cariera de la Certej astăzi

„Domnii sunt de la com­panie”, îmi spune în şoap­tă o chelneriţă în vâr­stă de la una dintre cârciu­mile Certejului şi se uită la mine cu înţeles. „Dom­nii” sunt nişte zdrahoni care stau relaxaţi, fiecare cu câte o bere în faţă, discu­tând cu voce tare şi atitu­dine de stăpâni ai locului. Sunt îmbrăcaţi bine şi maşina de teren parcată în faţă e a lor. La masa de lângă ei, doi bărbaţi trecuţi de a doua tinereţe împart o bere trecându-şi de la unul la altul sticla. Sunt îmbră­caţi terfelogit şi unul din ei îl întreabă periodic pe ce­lă­lalt: „Şi zici că n-ai o ţi­gară?”. Cam aşa arată, de fapt, întregul Certej de as­tăzi. Altădată, era o co­lo­nie minieră prosperă. Ve­neau aici să se angajeze muncitori din toată ţara, pentru că munca era grea, dar şi salariile erau pe mă­sură. Se dădeau locuri de cazare şi exista o can­tină. Acum, peste Certej s-a lă­sat lepra sărăciei, muş­când viguros din tot ceea ce odi­nioară era în­flo­ritor. Blo­curile munci­to­rilor ara­tă ca nişte ghe­touri, ve­chiul magazin uni­versal s-a în­chis, mina nu mai func­ţionează şi fos­tul sediu ara­­tă exact ca în urmă cu 40 de ani. Toate sunt în­văluite în aerul co­munist al anilor ’80, la care se adau­gă femeile şi bărbaţii şo­meri, ce stau pe la câte un colţ de stradă, bâr­find mărunt. Sunt îm­bră­caţi jer­pelit şi parcă tot aşteaptă ceva, cu un licăr de spe­ran­ţă în privire, ca o luminiţă gata să se stingă. Lân­gă fosta clădire de birouri este statuia unui mi­ner. Ros de timp, mine­rul-statuie este ciung de o mână şi pare cu adevărat simbolul mine­rilor din Certejul de as­tăzi.

Amintiri despre viitor: dezastrul se poate repeta oricând

Mai de­parte de car­tierul de blo­curi sunt şi case, unele dintre ele în­grijite. Cine a avut şansa unei case cu grădină acum o duce mai bine un pic.În rest, Certejul s-a de­populat masiv: unii au ple­cat să facă bani în altă parte, alţii au plecat tocmai pentru că au făcut bani aici. Pentru că singurele afa­ceri care mai merg sunt cele cu „Compania”, adi­că cu canadienii de la Eldorado Gold Cor­pora­tion, care de­ţin 80% din Deva Gold SA. Această com­panie a cum­­părat drep­turile de ex­ploa­tare ale fostei mine şi s-a apu­cat de investiţii.

La fel ca la Roşia Montană, în pri­mul rând au cumpărat de la oameni terenuri şi case, acolo unde au ştiut că în adân­curi aşteaptă să fie scos la suprafaţă aurul. Mult aur. Au fost oameni care şi-au vândut pămân­turile sau casele la preţuri exor­bi­tante. Satul Bocşa Ma­re a fost cumpărat în to­tali­tate. În Bocşa Mică, doar doi oameni mai deţin pă­mânt. Pen­tru o proprie­tate s-a plătit, după cum se vorbeşte, şi un milion de euro. Aşa s-au cum­părat supra­feţe impresio­nante de către Eldora­do. Speranţa celor ce au rămas este să se por­nească odată exploatarea, ca să aibă un loc de muncă. Ca şi cum nicio­dată Cer­tejul nu ar fi sufe­rit cea mai mare catastrofă din Ro­mâ­nia. Ca şi cum nicio­dată aici ni­mic nu s-ar fi întâmplat. Ca şi cum nu familiile şi prietenii şi rudele lor au fost scoase din sterilul cu cianu­ră. Sărăcia şi dorinţa unui viitor pentru ei şi pentru copii îi fac pe oa­meni să uite ceea ce s-a întâmplat. Aşteaptă cu toţii să se împlinească promisiu­nile de bu­năstare ale „Com­paniei” vi­sând la ziua când Certejul va deveni el însuşi un ade­vărat Eldo­rado.

             Case distruse

În ciuda dezastrului din 1971, „compania Eldorado” vrea să facă un alt iaz pentru de­cantare, mai ma­re şi mai sus, în munte. Peste 180 de hectare de pădure de­frişate, doi munţi raşi în tota­litate şi un lac de acu­mulare pentru cia­nu­rile folosite la extragerea au­ru­lui, de 63 de hectare. O idee des­pre cum va arăta locul poţi să îţi faci vizi­tând, la marginea satului, cariera, locul de unde deja s-a ex­tras minereu prin de­coper­tare. Câteva utilaje fo­rează şi acum non-stop, su­prave­gheate de oameni în pele­rine galbene. Peisajul este însă unul selenar. Aces­ta este preţul de plătit pen­tru doar 16 ani de viaţă mai uşoară. Va rezista de data aceasta barajul? Cândva, pe aici, se plimba Avram Ian­cu. Nu departe, la Să­că­râmb, s-a întâlnit cu Laszlo Kossuth, plănuind re­naşterea naţiei române.

 

Necunoscutul

30 OCTOMBRIE 1971 – după dezastru

Poartă o pălăriuţă de o culoare incertă. E încins cu o curea lată de piele peste ilicul de lână. La brâu poartă o secure. Are bocancii plini de noroi roşu. Se apropie de mine şi îmi spune: „Am văzut că vă inte­resează fosta exploataţie auriferă. Dacă vreţi… ve­niţi cu mine… Aş putea să vă spun câteva lu­cruri…”. În ciuda înfăţişării, nu pare un ţăran. Are o vorbă apăsată şi privirea lui mă fixează direct, fără ocoliş. Îl urmez şi, în timp ce o luăm pe o potecuţă ascunsă în hăţişuri, imediat ce ieşi din şoseaua principală, mă prezint. „Am înţeles ce vreţi dum­neavoastră. Eu nu o să vă spun cine sunt. Am un copil şi pentru că m-am opus proiectului de exploa­tare al Companiei deja a avut probleme la şcoală. Sunt presiuni enorme aici în sat. E vorba nu doar de exploatarea în sine ci şi de preţurile terenurilor, de pădurea care trebuie tăiată şi care în anumite locuri e pădure seculară”. Imediat, picioarele încep să ni se afunde în acel pământ roşu, cleios, care era şi pe bocancii săi. Nu apuc să mă mir şi în faţa noastră apare clipocind… un râu roşu ca sângele. Necunos­cutul se opreşte, priveşte apa, apoi mă cercetează pe mine cu privirea. În cele din urmă explică: „Ăsta e Măcrişul. În copilăria mea, era o apă limpede, cu peşti în ea. Acum a rămas din el ceea ce vedeţi. Câtă vreme exploatările se făceau în subteran, aşa ceva nu exista. Odată ce au început decopertările şi pământul a fost jupuit, minereurile au început să reacţioneze cu oxigenul şi acesta este rezultatul”.

  O parte din morţii de la Certej

Şi fără să aştepte vreun răspuns, se îndepărtează câţiva paşi, până într-un loc unde câteva pietre abia se văd din învolburarea roşie. Calcă pe ele şi din trei paşi este pe malul celălalt. „Haideţi!” îmi spune şi, odată ce am trecut acest râu otrăvit, parcă am trecut în tărâmul de dincolo. Pe malul celălalt, începe brusc un deal ciudat, ca un scalp de om bolnav, pe care ici-colo au rămas smocuri de păr, ierburi şi copăcei sfrijiţi: „Asta este halda cu steril care a rupt barajul în anii ’70”, îmi spune necunoscutul. Ajungem în vârful ei şi de-acolo se vede clar valea pe care această lavă toxică s-a scurs, făcând ravagii. Chiar în gura barajului de altădată, actualul primar a nivelat sterilul şi a făcut un teren de fotbal. E posi­bil ca victime nedescoperite să fie încă acolo, de­de­subt. Dar, pentru asta, primarul vrea să facă şi un mo­nument, în amintirea celor dispăruţi în ca­tastro­fă. În partea unde era flotaţia, peisajul arată selenar, cu excepţia gunoaielor. Necunoscutul înce­pe să îmi vorbească. Scoate securea şi îmi dese­nea­ză organi­za­rea de altădată a exploataţiei şi orga­ni­zarea pe care o propune compania Eldorado. După fiecare de­sen, mă întreabă dacă am înţeles şi îl şter­ge cu pi­ciorul, privind suspicios în jur. Îmi explică toate com­binaţiile chimice şi întregul proces de ex­tragere al aurului. Nu ştiu de ce are încredere în mi­ne, dar îl ascult şi încerc să ţin minte tot ce îmi spune, pentru că nu este de a­cord să înregistrez.

Dealul din care se iau „probe”. Legal ar fi 30. La Certej s-au depăşit 300

„Da­că Eldorado ar fi dorit într-adevăr să facă ceva pentru oamenii de aici, de ce nu a lăsat vechea mină să funcţioneze? La revoluţie, 1800 de oa­meni lucrau aici. Dacă le pă­sa aşa de mult de ei, de ce i-a trimis în şomaj? Doar ca să îi înfome­teze, să îi umilească şi acum să îi ademeneas­că cu pro­mi­siuni? Când a fost pri­va­tizată ex­ploa­taţia, aici nu se mai pro­du­cea la capacitate maximă, dar tot se fă­ceau 200 de kilograme de aur pe lu­nă. Era de-ajuns cât să se plătească sa­la­riile şi să se ţină mina des­chisă. Până la ur­mă, nu pier­deau nimic şi oame­nii puteau să aibă un trai decent. Dar ei au vrut să închidă. Şi eu nici acum nu îmi dau seama dacă vor în­tr-adevăr să mai des­chi­­dă vreodată ex­ploa­­tarea. De zece ani de zile forează pentru a explora terenul. Au dreptul, prin contract, la 40 de astfel de probe pe an. Adică o ţeavă de oţel groasă, băgată în pă­mânt, de unde se scoate acel miez ce ur­mează să fie trimis la un laborator. Până acum, au 400 de astfel de probe, dar e ciu­dat: de ce ar avea ne­voie să ia probe, când ei au cum­părat inclusiv hărţile foar­te bune şi foarte detaliate ale in­ginerilor români? Pe acele hărţi sunt trecute cu exactitate acele fi­loane declarate altă­dată «stra­tegice», în care au­rul este na­tiv. Nu poţi să nu te gândeşti că cele 400 de „pro­be” au fost, de fapt, 400 de tuburi de aur nativ scoase şi valorifi­cate. Nu poţi să nu te gândeşti că de fapt asta e toa­tă afa­ce­rea lor, furtul aurului pe şest, şi că niciodată aici nu se va mai organiza o mină adevărată. Şi da­că se va mai face, aşa cum propun ei, este o calamitate. Vedeţi acei doi munţi? Nu doar că vor fi raşi, dar în locul lor vor rămâne două găuri, ca de vier­me.

ELDORADO – amatorii de aur de la Certej (Foto: Mediafax – 2)

Şi mai sus vom primi moş­tenire un iaz pentru de­can­tare a cia­nurilor, mai mare ca cel pe care stăm. Pen­tru că ei nu vor să mai exploa­teze aşa cum făcea Ceau­şescu. Pe atunci, se folo­sea pu­ţină cia­nură şi se neu­traliza cu var. Acum, e vorba de mi­nereu com­plex din care ei vor să scoată şi altceva în afa­ră de aur, e vorba de metale rare şi, în loc de 300 de tone de cianură pe an, ei vor utiliza peste 1600 de tone! Vor mai mult şi mai repede: se va folosi mai multă dinamită şi mai multă cianură”. Ne îndreptăm spre râul roşu. Înain­te de a trece în cealaltă lume, necunoscutul se opreş­te şi priveşte înapoi. „De la Gelu, de la Me­numorut, de mii de ani strămoşii noştri s-au bătut pentru pământurile astea. Pentru ce? Ca să vină Goldu din Canada şi să ne ia pământurile? Uitaţi acolo! Aco­lo era satul Bocşa Mare. Au cumpărat tot satul şi au demolat toate casele. Noi i-am spus, într-o vreme, imediat ce au vândut oamenii, satul Gol. Acum, că toate casele au fost demolate, îi zi­cem satul Gold. O comunitate întreagă a fost ştear­să. Pentru ce atâta distrugere şi dezrădă­ci­nare?”. Necunoscutul cu securea prinsă în cureaua de piele o ia la dreapta şi se pierde prin hăţişuri. Ne despăr­ţim înainte de a ajunge la drumul principal. Nu vrea să fie văzut îm­preună cu mine.

Deva sub teroare

 Marius Gabor

„Ştiţi povestea biblică în care Esau i-a vândut lui Iacob dreptul de prim-născut pentru un pumn de linte. Mi se pare că ceea ce se întâmplă la Certej este exact această poveste. Vrem să avem acum, vrem doar prezentul şi uităm care vor fi urmările. Ne vindem viitorul pentru un pumn de linte. Şi ceea ce este mai grav e că ne vindem viitorul copiilor noştri. Şi la fel este şi cazul Roşia Montană”, îmi spune Marius Gabor, un producător de produse bio. El este din Deva şi m-a chemat aici pentru că acum, când avizul de mediu pentru exploatarea de la Cer­tej s-a dat, pentru ca apoi să se tergiverseze anularea lui, mai bine de un an, o parte a comunităţii din De­va este revoltată şi speriată. Majoritatea sunt familii ca şi cea a lui Marius, familii tinere, cu copii la şcoa­lă. Sunt îngroziţi şi speriaţi de posibilitatea înce­perii exploatării cu cianuri la Certej: „De la noi, din Deva, şi până la Certej sunt în linie dreaptă doar 10 kilometri. Cum să faci un lac de cianură de peste 60 de hectare acolo? Cum să dai aprobare pentru aşa ceva, când nu există studii serioase în ce priveşte reacţia cianurii descoperite la tempera­turile de vară, de peste patruzeci de grade? Dacă ne vom trezi cu ploi acide sau cu un aer irespirabil? Doar o pală de vânt şi Deva ar putea să fie acope­rită de un nor de cianură evaporată din acel lac!”. De aceeaşi părere sunt şi alte zeci de familii din Deva. Oamenii îngrijoraţi de o asemenea perspec­tivă au început să formeze grupuri şi asociaţii şi să caute mijloace de luptă împotriva unei asemenea grozăvii, la doi paşi de oraşul lor. „Nu vedem rostul unei asemenea distrugeri, îmi mai spune Marius Gabor. Distrugem ireversibil natura pentru doar 16 ani de exploatare.

              Mihai Goţiu

După această perioadă, cei ce şi-au dorit locuri de muncă se vor trezi în aceeaşi si­­tuaţie, însă într-un peisaj selenar şi cu o resursă ne­sfârşită, na­tu­ra, terminată. Sun­­tem destui oameni în Deva care nu vom accepta aşa ceva şi o să facem tot ce putem ca să nu se ajungă la asemenea cata­stro­fă”.
Nici Iulian Mar­tin, preşe­din­tele clubului de ciclişti Făerag din Deva, nu este de acord cu o ase­menea pers­pec­ti­vă. „Vă daţi sea­ma că eu am co­pilărit acolo, pe acei munţi. Cum să dispară? Nu pot să fiu de a­cord cu aşa ceva. Să găsească so­lu­ţii pentru o ex­ploatare cât se poate de curată sau de ecologică, aşa înţeleg, avem nevoie de acel aur. Dar trebuie să punem pe primul loc frumu­seţea acelor munţi şi valoarea lor emoţională pentru noi. Da­că, într-adevăr, se va face o exploatare cu cianuri, o să le spun tuturor să evite acea zo­nă”. Pe domnul Iulian l-am cu­noscut de fapt chiar în Cer­tej. Era împreună cu o armată de împătimiţi ai bicicletei şi făcu­seră popas. Oameni fericiţi că se pot plimba prin peisajul su­perb al Apusenilor, bucuroşi de aerul curat. „În ultimul timp, tot mai mulţi se înscriu în clu­bul nostru, în curând o să avem probabil şi o competiţie oficia­lă. Ar fi păcat să le spun tutu­ror: «Nu mai mereţi pe-acolo, că-i năcaz». Sunt oameni care vor să evadeze din stresul bi­rou­lui sau al marilor oraşe. Cum să le propui o plimbare pe malul lacului de cianură?”.

Protestul ONG Regeneration, în faţa Palatului Victoria

La rândul său, Mihai Goţiu nu este doar un militant împo­triva exploatărilor cu cianuri. Fiind din Deva, a urmărit cu emoţie şi cu atenţie ceea ce se întâmplă la Certej. Alături de alţi oameni a făcut tot ce a pu­tut pentru stoparea distrugerii locurilor unde a copilărit. Îm­preună cu jurnalistul Tudor Ştir­­bu, Camelia Jula sau Ro­xa­na Pencia, a tras un semnal de alarmă în legătură cu peri­colul unui lac de cianură la doar câţiva paşi de oraşul Deva. „O asemenea exploatare trebuie oprită cu orice preţ. Beneficiile ei sunt atât de mici în raport cu răul pe care îl face!… Dis­tru­gem natura, isto­ria, viaţa oa­me­nilor. Am fost foarte îngri­joraţi pentru avizul de mediu favorabil dat anul tre­cut. Mi­nistrul Mediului a reac­ţionat şi s-a trecut la anularea lui în in­stanţă, unde se judecă şi acum. Mi se pare grav că, totuşi, după aproape un an, lucrurile încă nu sunt lămurite! Se creează un precedent foarte periculos în felul acesta: se dă un aviz ilegal, care ulterior se dove­deşte greu de anu­lat. Iar până va fi anulat, actul ilegal poate produce efecte foarte grave. Şi mai periculos mi se pare pre­cedentul unei exploatări cu cianură la cer des­chis. La Certej, aprobările au mers mai repede, pentru că nu a existat problema patrimoniului, ca la Roşia Montană, deşi chiar şi aşa se pune problema stră­mu­tării unor biserici şi cimitire. Dar dacă se va porni acest tip de exploatare, ne putem trezi că ini­ma României va fi înecată în cianură. Câteva zeci de alte mine aşteaptă să se dea drumul la acest tip de exploatare. Şi toate aparţin Goldului. E suficient să pornească doar una, şi zeci de culmi ale Apu­se­nilor vor dispărea. E în joc viitorul României şi cred că politicienii ar trebui să se gândească cu respon­sabilitate maximă pe ce acte îşi pun sem­nă­tura”.

1971-2013. La 42 de ani, deci a­proa­pe jumătate de secol de la catastrofa din Certej, se pune din nou întrebarea: „Pentru câţi bani şi-ar pune politicienii propria lor inimă în­tr-un lac de cianu­ră?” Şi dacă se va face un nou iaz pen­tru de­cantare, cu un alt baraj, şi acesta se va rupe din nou? Un alt expert va veni şi, după studierea cârti­ţelor, va spune că e imposibil de găsit un vinovat pentru alte sute de victime. Ro­mânia nu are nevoie de încă o catastrofă la Certej. Nu are ne­voie de o catastrofă la Roşia Montană. Aurul trebuie ex­ploa­­­tat omeneşte şi Munţii Apuseni lă­saţi aşa cum i-a fă­cut Dumnezeu.

 

Publicat inițial în ,,Formula AS”-nr.1064 din 2013

scris de Cătălin Manole