„Formula AS”, în Clisura Dunării: Insula cailor sălbatici

blank

– Un reporter în Ţara Minunilor –

blank

               Liberi şi fericiţi

– Aflată pe Clisura Dunării, insula Ostrov este un miracol natural al Banatului şi un paradis necunoscut al României. Turişti din toa­tă Europa vin până aici să vadă cu uimire caii sălbatici, vegetaţia luxu­riantă şi zecile de specii de păsări rare. Oamenii doritori de na­tură adevărată, atinsă doar de mâna lui Dumnezeu, să se ducă, măcar o dată în viaţă, la Ostrovul de la Moldova Veche – 

 

 

Bătrânul cu peştele în dinţi

blank

                            Jurj Stoian

Ceţuri groase, alb-lăptoase, ne înconjoară şi nu vedem nimic. Sunt zorii zilei şi stau pe o băncuţă din portul Moldova Veche. Lângă mine este Jurj Sto­ian, 82 de ani, unul dintre cei mai bătrâni sârbi din sat. E răcoare şi umezeală, putem auzi Dunărea cum clipoceşte la mal, îi simţim mirosul şi o bă­nuim la câţiva paşi de noi, dar încă nu o putem ve­dea. Bătrânul stă nemişcat, sprijinit într-un băţ, aple­cat uşor înainte. Ochii lui albaştri sunt acum două linii subţiri, sub sprâncenele stufoase şi răvă­şite, încercând să pătrundă ceţurile cu privirea. Din larg ajung, totuşi, zgomote ciudate, venite până la noi parcă din altă lume. Se aud cai nechezând şi ga­lopând, ţipete ce nu se disting clar, dacă sunt de oa­meni sau de păsări, huruituri sinistre de lanţuri gre­le, ce ar putea să fie de la barjele ce plutesc în sus şi în jos, sau ar putea să fie amintirea vechiului lanţ turcesc ce era tras peste Dunăre, de pe un mal pe altul, separând Imperiul Otoman de Imperiul Aus­tro-Ungar. Soare­le se ridi­că, stihiile încep să se risipeas­că zdrenţuite. Eu încă nu văd nimic, dar bătrânul ridi­că băţul şi arată undeva, în de­părtarea albă a ceţurilor de pes­te Du­năre: Ostrov! Apoi în­tă­reşte: „Uite insula Ostrov!”. Pare că cerurile se desprind de pă­mânt, ceaţa se ridică în nori, şi din apele cenuşii ale Dunării creş­te spinarea unui animal uriaş. Insula Ostrov ni se arată deo­dată, gigantică şi de un ver­de cu scli­piri de smarald, pe mă­sură ce soa­rele urcă pe cer. Este insula copilăriei lui Jurj Stoian, astăzi rezervaţie natu­rală de protecţie strictă şi obiec­tiv turistic pentru turiştii din întreaga Europă, care nu cred că un loc de o asemenea frumuseţe şi sălbăticie mai poa­­­te exista pe pământ.
Jurj Stoian îşi ţine mai de­parte în aer băţul lui de bătrân cu mers greoi, apoi trage o li­nie imaginară pe Dunăre, de la insulă până la stânca ce iese din ape purtând o cruce în vârf: „Aia este stân­ca Baba Caia, «Stânca tată­lui», cum ar veni în limba turcă. Până la Baba Caia, se întindea înainte insula Ostrov. Când a fost fă­cut ba­rajul de la Porţile de Fier, insula Ada Kaleh a fost scufun­dată în în­tre­gime, iar din Os­trov a rămas ce ve­dem noi acum. Era de patru ori mai mare, în copilă­ria mea. Era o minune…”.Bătrânul stă cu ochii închişi şi cu băţul în aer, ascultând cum curge Dunărea.

blank

                           Ostrovul Moldova Veche

Apoi spune deo­da­tă în sârbeşte: „Ielka! Astăzi ar fi fost o zi bună pentru ielka. Se simte cum bate pe ape Coşava, vântul din prima jumătate a anului. Pe-atunci, în astfel de zile, treceam pe insulă cu un bac de lemn cu patru rânduri de vâsle, şi vâslaşii se bucurau de vânt, pentru că ridi­cau pân­za, adică ielka. La «dumen», adică la cârmă, era un om. Pe bacul de lemn, oa­me­nii îşi puneau şase căruţe de jur împrejur şi animalele în mijloc, ca să nu se sperie şi să sară în apă. Şi por­neam către Ostrov. Plecam dimi­neaţa şi ne întorceam seara. Pe insulă erau grădinile oa­me­nilor din Moldova Ve­che, era cel mai bun pământ pe care îl puteai avea. Acolo îşi puneau oame­nii po­rumb, roşii, fasole, dovleci şi toa­te câte le tre­buiau. Moşu’ lu’ moşu-meu avusese pă­mânt acolo şi îl îm­părţise la patru copii, apoi l-a împărţit la încă şase copii, da chiar şi aşa, eu tot am moş­tenit două hectare. Era pământ mult, peste 1200 de hectare, acum au rămas doar 300, adică doar ce era islaz altădată. Eram copil, şi oamenii mari lucrau la grădini. Noi, ăştia mai mici, mergeam la Boruga. Boruga era o apă pe mij­locul insu­lei, o bal­tă ce nu seca nicio­dată, că dădea Dună­rea pe dedesubt sau o inunda când venea mare, şi era pli­nă cu peşti. Lin, plă­ti­că, crap, roşi­oa­­ră, ce nu prin­deai acolo! Noi ne du­ceam să prin­dem cu coşul îm­pletit din nuie­le. Dar îmi amin­tesc că era un bă­trân ca­re ştia lo­curile prin gropi şi pe sub rădă­cini, şi tare ne mi­nunam de el când se băga pe sub ape şi ieşea cu câte un peş­­te în fiecare mâ­nă şi cu unul în dinţi. Că dacă ştiai locurile unde dorm peştii, aşa îi prin­deai!”.

Jorj Stoian dese­nează cu băţul prin aer bacul cu ielka, boruga, peştii şi vâslaşii, ba chiar şi căruţele uriaşe în­căr­cate cu fân ce se întorceau seara în Mol­dova Veche. Pen­­tru un timp, insu­la a fost iarăşi pli­nă cu sute de cai şi vaci, cu cio­bani ce tră­iau în colibe de nuiele împleti­te, ce rămâneau peste iarnă aco­lo, hrănindu-şi oile cu muguri de sălcii. Astăzi, din insula de atunci a mai rămas, ca şi din bătrânul meu povestitor, doar o bu­ca­tă, o parte din ceea ce era odată. Când picioarele nu l-au mai ţinut să mear­gă, să ia toamna caii duşi pe insulă primăvara, caii au rămas acolo şi peste iar­nă. S-au sălbăticit şi s-au înmulţit. Aşa se face că astăzi, pe insula Ostrov sunt peste 120 de cai sălba­tici, atracţia turiştilor din toată Europa.

Ţara minunilor

blank

blank

Clisura Dunari

Deşi pare, nu e chiar atât de simplu să ajungi pe insula Ostrov. Şi nu doar pentru că e rezervaţie strict protejată şi trebuie ce­rută permisiunea administra­torilor ca să intri în ea, dar şi pentru că insula se află în zona de frontieră, chiar pe graniţa cu Serbia, şi îţi trebuie şi un permis de la autorităţile grănicereşti. Deci, dacă vrei să ajungi pe insula Ostrov, fie eşti turist, venit cu un grup anunţat, fie trebuie să ai no­rocul de a-l întâlni pe Milea Adamovici, vechi pescar din Moldova Veche. Relaţiile din timpul em­bargoului şi al micu­lui comerţ de frontieră din tim­pul comunismului încă funcţionează, şi Adamovici, ca orice sârb des­curcăreţ din zonă, mi-a găsit barcă, barcagiu şi per­mise de trecere. „Ia priviţi acolo”, îmi spune el cu accent sârbesc, în timp ce barca pornise pe Dunăre, către Ostrov. „Vedeţi podul acela de metal, între insulă şi ţărm? Aia e de fapt o lungă bandă rulantă de încărcare. Pe ţărm era pe timpul lui Ceauşescu exploataţia minieră de cupru, una dintre cele mai mari din ţară. Ceauşescu a avut ideea de a construi acea bandă şi tot sterilul de la exploataţie să fie descărcat pe insulă. Dacă nu venea revoluţia, Os­tro­vul ar fi fost astăzi un mare depozit de steril. To­tul fusese construit, doar că, mulţumim lui Dumne­zeu, nu au mai apucat să îi dea drumul”. Pe măsură ce ne apropiam, insula devenea tot mai mare. Dacă la început pă­rea spatele unui animal uriaş, încetul cu încetul, de­ve­nea un pământ întins, imposi­bil de cuprins cu privirea. Du­nărea, liniştită pentru un timp, se lărgeşte aici, şi malurile i se depărtează, parcă tocmai pen­tru a face loc Ostrovului, a­ceas­tă bucată de pământ ce a supravieţuit în mod mira­culos curgerii ei neoprite şi istoriei.

blank

Încă de la primii paşi pe insulă, am fost surprins. Mă gândeam că pământul ei este mocirlos, făcut din aluviunile fluviului, purtate şi aduse până aici, un teren ca de

blank

     Milea Adamovici

deltă, în continuă formare. Nici vorbă! Ma­lurile insulei sunt din cel mai fin nisip, în care picioarele ţi se afundă la fie­care pas! E linişte. O linişte ciudată, venită poate din pacea ape­lor, şi care te face să fii respec­tuos cu ceea ce urmează să desco­peri. Este incredibil cum, la fiecare pas, din acest teren nisipos ţâşneşte cea mai bogată şi sălbatică vege­taţie!
„În urmă cu câţiva ani, au venit să viziteze insu­la nişte domni de la Universitate, din Bucureşti. Studiau plantele. Au venit să stea două zile şi au plecat după o săptămână. Mergeam cu ei cum merg şi cu dumneata, şi ei se opreau întruna, se mirau şi îşi notau plantele în carneţele. Au zis că aşa bogă­ţie într-un singur loc ei n-au mai văzut în viaţa lor. Vă daţi seama ce în­seamnă asta, că era unul mai bătrân, pe care l-am cărat peste tot pe insulă, trecut de 80 de ani…”, spune Adamovici.

 

Înaintăm pe insulă ca într-o Ţară a Minunilor. Iepuri uriaşi ne taie calea, peste tot sunt păsări rare, de la berze negre şi egrete, la cufundari, lebede şi gâşte sălbatice. Aerul e plin de fluturi şi libelule, de gâze care mai de care mai colorate. Pacea şi armo­nia domnesc peste pădurile de sălcii albe şi roşii, pe sub care vieţuitoarele par a trăi doar pentru bu­cu­ria acestei tihne. Te cuprinde o senzaţie de copi­lărie nesfârşită, pentru că nimic rău nu ţi se poate întâmpla aici, şi clipele sunt atât de pline de fericire şi dulceaţă, încât ele însele îţi sunt de ajuns. Şi ca şi cum asta nu ar fi fost destul, într-un mic crâng, pe sub florile salcâmilor înfloriţi, ni se mai arată un miracol: o mică herghelie de cai sălbatici! Liberi, pu­­ter­nici, cu pielea strălucind în soarele amiezii. Ne privesc liniştiţi, ca pe o curiozitate. Doar când ne apro­­piem de ei prea mult, ca să îi fotografiem, se îndepărtează, urmându-şi armăsarul conducător. Ani­male superbe, rod al libertăţii totale. Cel mai greu este probabil pentru ei iarna, când mâncarea este puţină şi pe Dunărea îngheţată pot trece lupi. Dar s-au adaptat. Părul lor nu mai este ca al unor cai obişnuiţi, şi micile grupuri formate în jurul câte unui armăsar, pe care acum le văd împrăştiate prin mlaştini sau pe islazuri, se unesc, pentru a rezista mai uşor.

Piramida misterioasă

blank

   Cai În asfințitul soarelui

blank

Merg cu Adamovici către cel mai înalt punct al insulei Ostrov, o ridicătură destul de abruptă a tere­nului, ce ar semăna cu un deal. În drumul nostru, trecem pe lângă mici lacuri în interiorul insulei pline de păsări de toate cu­lorile şi mărimile şi, după cum bănuim din mişcarea de deasupra apelor, şi de peşti. „Pescuitul este interzis pe insulă”, îmi spune cu năduf Adamovici. Iată-ne la poa­lele acelui deal. Constat că seamănă mai degrabă cu o piramidă uria­şă, ceea ce aveam să aflu că nu este de­parte de ade­văr. Caii sălba­tici care pasc aici se feresc din ca­lea noastră. Urcăm. De sus, se vede de jur-împrejur întreaga insulă şi Du­nărea care o înconjoară. Se vede chiar şi stânca Baba Caia, spre satul Coronin. Până la ea, apa are o altă culoare, mai deschisă, şi cumva este mai stră­lu­citoare şi mai liniştită, semn că într-adevăr aceea este o parte scufundată a insu­lei, însă destul de aproa­pe de suprafaţă. Se văd şi sche­lele rămase de pe timpul lui Ceauşescu şi se vede foarte bine şi ceta­tea de pe malul sârbesc, o mică bijuterie din piatră, ridicată chiar pe malul stâncos al Dunării. Urme mai vechi şi mai noi ale istoriei. Dar cea mai veche urmă nu se vede pentru că… stăteam chiar cu picioarele pe ea! Adamovici îmi explică: „Există o legendă despre Attila, Biciul lui Dumnezeu. Se spu­ne că la moartea lui, calul său ar fi plecat să caute loc de înmormântare şi ar fi găsit o insulă pe Dună­re. Pe acea insulă, soldaţii lui l-au dus şi l-au în­mormântat în trei sicrie – unul de fier, altul de argint şi ultimul de aur. Soldaţii ar fi adus fiecare câte un coif de pământ, să pună peste el, şi în felul ăsta, în acel loc s-a ridicat o piramidă. Calul lui a rămas să trăiască sălbatic, pe insulă. Oficial, se spune că asta e doar o legendă, dar în anii ’70, o echipă de arheo­logi au fost trimişi de la Bu­cu­reşti să sape aici, să vadă dacă nu cumva aceasta este piramida sub care e în­mor­­mân­tat Attila. Eu am fost atunci în echipa de săpă­turi a arheologilor şi pot să vă spun ce s-a în­tâm­plat. Câteva săp­tă­mâni am scurmat pe aici, pe sus, şi s-au bucurat că am găsit tot felul de cio­buri şi de bănuţi, de ră­măşiţe care pă­reau foarte importante pen­tru ei. Du­pă aceea, şe­ful echipei s-a ho­tă­rât să săpăm la ju­mătatea dea­lu­lui. Acolo, lu­cru ciudat, am dat peste niş­te lespezi mari, din piatră, cam de

blank

           Corneliu Martinblank

doi metri lun­gime. Nişte trepte, cum­va! Şi acum, dacă veniţi când nu e iarbă, se pot distinge treptele alea cu ochiul liber. Dar, tocmai când şeful ăsta al arheologilor era mai bucuros de ce găsisem în să­pături, a venit ci­ne­va de la Bucu­reşti şi a zis să oprim orice acti­vitate. Am fost de faţă când s-au certat. Ăl venit de la Bucu­reşti spu­nea că nu are ce face, că e or­din primit direct de la Ceauşescu, pentru că Un­ga­ria a făcut presiuni diploma­tice să se oprească orice fel de cercetare aici. Am plecat toţi acasă şi lucrările s-au oprit. După aceea oame­nii au început să vorbească fel şi fel. Mai târziu, a mai venit aici cineva, care spunea că are puteri para­nor­male şi vrea să vadă şi el zona. A dormit trei nopţi pe dealul ăsta şi după aceea a renunţat, a zis că el nu mai poate. Zicea că a văzut cum tot dealul e plin de sol­daţi care îl păzesc şi că, într-ade­văr, la baza pira­midei este îngropat cineva încon­jurat de o mare comoară. A plecat speriat omul, zicea că se luptase încontinuu cu tot felul de spirite, iar nouă ne-a zis să ne ferim de locul ăsta. Acuma Dumnezeu ştie, dar ceva neclar este cu dealul ăsta, că doar nu in­tervenea Ungaria degeaba”, îşi în­cheie Adamo­vici poveştile.
Trebuia să mă întâlnesc şi cu domnul Corneliu Martin, preşedintele Asociaţiei „Dunărea-Moldova Nouă”. Este omul care se ocupă de ani de zile nu doar de promovarea zonei, dar şi de păstrarea stan­dardelor ecologice pe insu­la Ostrov. El este cel care a reuşit să pătrundă prin hă­ţişul birocratic şi să ame­najeze un traseu cu panouri pentru insulă şi să aibă pro­misiunea unui proiect de finanţare important, cu fon­duri norvegiene. „De ani de zile ne străduim şi acum încep să se vadă roadele eforturilor.
blank

           Lebăda

E şi pă­cat să ai o asemenea comoară ca insula Ostrov şi să nu pro­fiţi de ea. E un loc unic, cu cai sălbatici, şi peste 70 de specii de păsări.

Fiind zonă protejată, păsările s-au simţit în siguranţă, şi Ostrovul a de­venit unul dintre popasurile lor importante în mi­gra­ţia anu­ală. Unde mai există aşa ceva în Eu­ro­pa? Caii s-au înmulţit foarte mult, acum sunt peste 120, şi am luat legătura cu o asociaţie din Anglia, care va veni să studieze problema, să vedem dacă ar trebui să mai mutăm  din ei sau nu. Important este să se facă studii riguroase. Cât despre turism, deşi insula e mai cunoscută în străinătate decât în ţară, trendul este ascendent. Avem tot mai mulţi turişti. Am pro­movat-o foarte mult la târgurile de tu­rism din străi­nătate, unde oamenii se uită cu ui­mi­re la ce poves­tim noi, aproape că nu le vine să crea­dă că există asemenea locuri. Există o agenţie la Timişoara, care organizează excursii speciale în zona noastră, şi prin intermediul lor, sperăm să avem mai mulţi vizitatori. Este foarte importantă dezvoltarea eco-turismului, mai ales că în zona Cli­surii Dunării, locurile de muncă sunt foarte pu­ţine”, spune dom­nul Martin.

blank

      Cufundar polar

Epilog

blank

 

blank

      Liberi si fericiti

M-am întors pe malul Dunării. Apele marelui fluviu erau agitate şi sclipeau învolburat-cenuşiu. Câţiva pescari erau cu bărcile trase pe mal şi îşi re­parau plasele. Vorbeau amestecat, sârbeşte şi româ­neşte. I-am întrebat şi pe ei despre insula Os­trov. Cel mai vorbăreţ, Dragovici, mi-a răspuns cu o ţi­gară în colţul gurii, fără să îşi ia ochii de la plasele pe care le meşterea:
„În meseria noastră vedem multe, că noi stăm câteodată şi noaptea, şi ziua pe ape. Noaptea aştep­tăm să tragem plasele şi auzim caii cum nechează, le simţim pe ape copitele bătând pământul. I-aţi văzut? Sunt caii bunicilor noştri! Dumnezeu i-a eliberat, şi acum sunt ai lui. Au fost unii care au încercat să îi fure de pe insulă, da’ ori i-a prins poliţia, ori numai nenorociri au fost în familiile lor. Când îi auzim noaptea că aleargă şi nechează, nu ne apropiem de Ostrov, că ne pare că duhuri umblă pe acolo şi pe pământ, şi pe ape. Stăm în bărcile noastre şi ne rugăm, până se risipesc pâclele. E mult peşte acolo. Insula e binecuvântată cu bogăţie. Dar dacă nu te vrea, nu te primeşte. Am păţit odată că am vrut să bag lângă ea plasele şi nu am putut să mă apropii nicicum. La vâsle nu am putut, am pus motorul la barcă. Da’ cum ajungeam lângă ea, măcar că apa era liniştită, da’ deodată se făceau vârtejuri şi mă aruncau în larg. Mi-am făcut cruce şi mi-am văzut de treabă, că nu-i de-a te juca cu lucruri de-astea”, mai zice Dragovici.
A început să plouă mărunt. Prin ceaţa care se lasă, Os­trovul se vede tot mai greu, învăluit parcă de fumuri ce vor să facă insula nevăzută, să o ascun­dă de oa­meni şi de lumea ci­vilizată. Pe apele Du­nării se aude neche­zatul cailor sălbatici din Os­trov.

Publicat inițial în ,,Formula AS”-în nr.1269 din 2017

scris de Cătălin Manole