Podgoriile soarelui – DRĂGĂŞANI

blank
blank

Conacul Dobruşa din domeniul Avincis

– Valea Oltului şi Muntele Cozia sunt etalonul de frumuseţe din nordul judeţului Vâlcea. Dar sudul are oferte la fel de „tari”: podgoriile din Drăgăşani, cu vinurile lor de viaţă lungă –

Crama Avincis

Aşezat pe vârful dealului, conacul, de un alb stră­lucitor, în soarele blând al primăverii, pare că pluteşte pe valurile verzi ale podgoriilor ce îl încon­joară. Alei de piatră, grădini suspendate, cu iederă şi trandafiri, tufe de lavandă… Şi, cât vezi cu ochii, viţă-de-vie, perfect aliniată, amestecând în aerul au­riu al primăverii un miros… verde-amărui. Liniştea pare nesfârşită, la fel ca şi cerul albastru, în care privirea poate să se piardă de tot. Toscana italiană? Sudul Fran­ţei, Provence? Nu! Mă aflu la podgoriile din Drăgă­şani, mai exact la Crama Avin­cis a fami­liei Stoica. În faţa mea se întinde Conacul Do­bruşa, înconjurat de peste 40 de hectare de vie şi de pădu­re. Puţin mai departe se află cra­ma, o clădire cu arhitectură nouă, dar perfect integrată în peisaj – doar piatră gălbuie şi lemn. În podgoriile Drăgăşa­niului, la doar câţiva kilometri de Râmnicu Vâlcea, sunt câ­teva zeci de astfel de cra­me producătoare de vinuri de ex­­cep­ţie, care au pă­truns pe pie­ţele internaţionale. Un loc de frunte între ele ocupă celebrele şi multi-premiatele vinuri Avin­cis, a căror poveste ne-am pro­pus să v-o relatăm.

Povestea unui pahar cu vin

blank

  Iancu Râm­niceanu

Totul a început aici, în aceas­tă cramă, de la două dintre foto­grafiile aflate în sala pentru de­gustări. Două fotografii sepia, făcute în urmă cu aproape o sută de ani: într-una dintre ele este Mărioara Râm­niceanu, o fe­meie subţire, dreaptă şi elegan­tă, cu o pălăriuţă aşezată pe cap pe o parte, după moda vremii, şi cu mâinile ascunse într-un man­şon de blană. În cealaltă fotografie, mai dezin­volt, chipeş şi la costum, cu o privire mai de­grabă visă­toare, este Iancu Râmniceanu. Foto­gra­fiile sunt făcute pe la 1927, când cei doi soţi au cum­părat aceste pod­gorii, trans­formân­du-le în loc de promenadă şi în­tâl­nire pentru protipendada vremii din Drăgă­şani. Când domnii şi doamnele urbei vâlcene, îmbrăcaţi după ultima modă, nu se plimbau agale pe strădu­ţele cochete ale aşezării sau nu mergeau la celebrul restaurant „GrandiFlora”, pe care scriito­rul Gib Mi­hăescu îl descrie molipsitor, luau trăsura şi veneau la do­meniul soţilor Râmniceanu. Peisajul era de vis, iar vi­nul rece şi aromat însoţea mereu con­ver­saţiile despre istorie, filo­sofie sau artă. Uneori erau seri în care se recitau poezii, alteori, prin ferestrele des­chise ale cona­cului, acordurile de muzică clasică îm­blânzeau ierburile bătute de vânt.

 

blank

Maria Râm­niceanu

Dar într-o „joie neagră” au venit comuniştii la putere şi totul a dispărut. Podgoriile au fost naţio­nalizate, Conacul Dobruşa a devenit se­diu de CAP, şi saloanele lui, depozite. În 1996, când Cris­tiana Irinel Stoica, stră­nepoata soţilor Râm­niceanu, a recuperat vechea pro­prietate a fami­liei, locul era devastat. Conacul şi podgoria erau în ruină, înghi­ţite de bălării. Viţa-de-vie, sălbăticită. Abia după 15 ani de muncă şi stăruinţă, faţa locului avea să se schimbe şi vechiul rost al podgoriei, repornit. Bote­zate cu numele AVINCIS, vinurile de pe dealul Do­bruşa aveau să ajungă din nou în pa­harele împă­timiţilor de sa­voarea lor.

 

 Conacul cu amintiri

 

blank

Cuvee Grandiflora – vârf de gamă la Avincis

Timp de şapte ani, un oenolog francez a lucrat la podgoriile Avincis, pen­­tru a crea noile soiuri de vin. Vinurile albe, din viţă aşezată spre răsărit, unde soarele e mai blând, şi vinurile roşii, din viţă aşezată către apus, unde soarele dogoreşte până târziu. S-a pus accentul pe vinurile locale, care se gă­sesc doar la Drăgăşani: Negru de Drăgăşani şi Crâm­poşia. Pe lângă ele, Pinot noir sau gris, merlot, sauvignon şi muscat. S-au cumpărat tancuri moderne din inox, pentru păstrare la rece, şi bu­toaie de stejar franţuzeşti, pentru în­vechire. Am încercat, şi eu, câteva dintre aceste vinuri, în eleganta sală pentru degustări a cramei Avincis. O sală decorată cu tablourile pline de soare şi opti­mism ale pictorului Emil Ciocoiu, potrivite, din loc în loc, cu poezii scrise de mână şi înrămate, sau cu fotografii de epocă ale Drăgăşa­niu­lui de altădată. Pe o măsuţă erau câteva brânzeturi franţuzeşti, stru­guri, nuci şi bucăţele de ţelină apio, o gus­tare menită să accentueze savoa­rea vinului. Ferestrele înalte de câţiva metri dau către o terasă de piatră şi lemn. În depărtare se vede Conacul Dobruşa, înconjurat de podgorii, scăl­dat în soare. Gustul vinurilor este di­vin. Unele dintre ele îmi aduc în minte mirosuri de pa­jişti sălbatice, din anii copilăriei, altele mă duc cu gândul la fructe: coacăze, afine, pere, miros de mere coapte sau de gutui… toate într-un pahar cu vin. Senzaţii su­biective, desigur, altcineva o să depene în minte altă poveste în faţa aceluiaşi pahar cu vin. Şi-atunci ce rămâne „sigur” din toată această magie de gusturi şi de parfumuri? I-am pus această între­bare moşte­nitoarei pod­go­riilor Dobruşa, cea care prin sprijinul neclintit al familiei, a reuşit să rein­venteze acest loc, doamna Cristiana Irinel Stoica.

Dealul reînviat

 

blank

AVINCIS – familia Stoica: Valeriu Cristiana, Irinel şi fiica lor, Andreea

„Sper să rămână rostul vinului aşa cum a fost dintotdeauna: un me­sager al culturii şi al tradi­ţiilor, un ingre­dient de bază al prie­teniilor şi un martor al moşte­nirii ce mer­ge din generaţie în gene­raţie, aşa cum a fost în familia mea. Ăsta a fost de la în­ceput scopul pro­iectului nostru pen­tru care a fost ne­voie de mult efort şi multă muncă: do­rinţa de a arăta că tradi­ţiile pot fi re­înviate şi că poa­te să existe o conti­nuitate, chiar şi într-un loc distrus timp de câteva decenii. Am înviat acel deal, i-am dat viaţă, şi asta a fost o mare bucurie. Şi social a fost im­portant să atragem oamenii locului, să-i determinăm să se preocupe în continuare de podgorii, să se reîn­toarcă la această activitate tradiţio­na­lă, viticultura. Sunt preo­cu­pări pe care nu ar trebui să le pierdem şi am vrut ca, între oamenii locului, asta să rede­vină ceva viu. Eu nu am copilărit aici, pentru că în anii aceia totul era confiscat, dar am copilărit în po­veştile bunicilor mei despre acel loc şi am vrut ca ele să redevină realitate. Acum, dealul Dobruşa din podgoriile Drăgăşanilor a redevenit un loc unde se ascultă muzică bună – au cântat aici grupul Sonoro sau violonistul Alexandru Tomescu, un loc unde poezia, pictura şi arhitectura se întâlnesc în mod firesc. Aşadar, atmosfera interbelică s-a păs­trat, sau mai bine-zis, a revenit. Cumva, de asta am făcut acolo şi câteva locuri de cazare, pentru ca oamenii să poată rămâne un timp şi să înţeleagă magia vinului şi în felul acesta, onorându-l cu frumuseţea poeziei şi a muzicii. În fiecare an, în a două zi de Rusalii, avem Ziua Porţilor Deschise, şi oricine este primit cu drag să descopere vinurile noastre, crama şi povestea podgoriilor Drăgă­şaniului. Mai ales că în acea zi de săr­bătoare creştină vin şi căluşarii din sate să joace şi să descânte, după cum sunt tradiţiile locului”.De ce să investeşti bani şi ani de viaţă într-o afacere în România, acum, când tot românul visea­ză să plece în străinătate? Doamna Cristiana mi-a răspuns senină, cu zâmbetul pe buze: „Nu cred că există o poveste mai frumoasă decât cea pe care o poţi scrie în propria ta ţară. Nu vreau să pară că fac exces de patriotism, dar după ce am umblat în lumea în­treagă, pot să vă spun că frumuseţea ade­vărată este aici, în România. Iar pentru mine, dea­lul Dobruşei este un Paradis, unde uit de toate gri­jile şi neca­zurile”.

Crama Bauer

blank

                                Crama Bauer

Aflată la doar câţiva paşi de Crama Avincis, Crama Bauer este „copilul teribil” al podgoriilor Dră­găşani şi al vinului românesc. Băusem câteva dintre vinurile acestei crame şi singurul cuvânt care îmi vine în minte ca să le descriu este jazzy. Adică, aşa cum o melodie foarte cunoscută este reinter­pretată de un cântăreţ de jazz, încât o recunoşti, dar totuşi nu mai este acelaşi cântec, cam aşa se întâm­plă cu vinurile Cramei Bauer: ceea ce bei este mer­lot, sauvignon sau crâmpoşie, dar… altfel, într-o interpretare personală, încât lucrurile sunt şi nu sunt ceea ce par, sunt ceva vechi, dar totuşi nou, ceva cunoscut dar totuşi neaşteptat, încât nu le poţi con­funda cu altceva.
Aventura vinurilor Bauer a început cu un tele­fon, în 2003: „Oliver, eşti destul de nebun încât să vii în România şi să încercăm să facem aici ceva?”. Vocea era a proprietarului Cramelor Ştirbey, Jakob Kripp, iar Oliver era în Germania, la podgoria familiei, un tânăr crescut, de mic copil, între aracii de vie, devenit apoi creator de vinuri, după studii de nouă ani, la trei şcoli diferite şi în şase crame. Considerându-se destul de nebun, Oliver a zis „Da”. Acum îşi aminteşte cu nostalgie de acei ani: „La vremea aceea, România mă fascina, dar mă şi îngrozea. Mi se părea un miracol să vin aici, să des­copăr aceste podgorii şi să mi se dea libertate tota­lă să creez! Era ca şi cum cineva îţi dă o foaie albă şi un creion şi îţi spune – «Desenează ce îţi place!». Aşa ceva în Germania era de negândit! Pe de altă parte, mă îngrozea nivelul scăzut de înţele­gere al vinului, la nivelul consumatorilor: chiar şi în res­tau­rantele de fiţe din Bucureşti, îţi aduceau vinul cu o Coca-cola, ca să le amesteci, ceea ce mie mi se părea un sacrilegiu. La fel ideea şpriţului. Vinul lungit cu apă! Am mers, de probă, la un târg de vinuri, şi în trei zile, cred că am avut zece vizitatori. Astăzi, situaţia în România s-a schimbat, târgurile cu vin sunt invadate de amatori, dar şi de cunos­cători, dar în anii aceia, cam aşa arătau lu­crurile”.

Bătălie pe Crâmpoşie

blank

             Raluca şi Oliver Bauer

Primul mare succes al lui Oliver a fost când Crama Ştirbey a ieşit pe piaţă cu Crâmpoşie: „Când am propus să facem crâmpoşie, nimeni nu a crezut în acest soi, crâmpoşia fiind percepută ca un vin nerafinat, fad, aproape ţărănesc, foarte asemănător cu Friulanul italienilor. Când l-am scos pe piaţă, poate şi din patriotism, românii au năvălit, pur şi sim­plu, să cumpere un soi românesc autentic, vini­ficat co­rect. A fost ca o bombă atomică: bum! Şi vânzările au sărit ireal, toată lumea vroia vinul nostru românesc”.
Între timp, Oliver Bauer a creat 26 de vinuri pentru Crama Ştirbey, o co­lecţie ce aşează cra­ma printre cele mai prestigioase din România. Şi poate că lucrurile s-ar fi încheiat aşa, iar el s-ar fi întors în Germania, dacă nu ar fi fost la mij­loc şi… o poveste de dragoste.
Era la începutul anilor 2000, târgul de vinuri din Bucureşti începuse de două zile, dar fără vizi­tatori. Nu veni­se aproape nimeni să vadă despre ce era vorba acolo. Raluca Bauer, soţia de astăzi a lui Oliver, îşi aminteşte acea primă întâlnire cu el: „Eu orga­nizasem evenimentul. Făcusem tot ce se putea face ca mediatizare, însă asta era, românii încă nu erau deprinşi cu astfel de evenimente. Şi Oliver venea la mine nervos şi intrigat şi mă tot întreba: «Fata, da’ evenimentul când începe? Fata, când vin oame­nii?». Evenimentul începuse de două zile, însă era un eşec total, nu venise nimeni. Aşa că m-am dus eu la standul lui de prezentare şi am degustat o tă­mâioasă. M-am îndrăgostit pe loc. De vin, hahaha! Apoi şi de el”.
Raluca era din Buzău şi trăia de zece ani în Bu­cureşti. Îi plăcea oraşul şi con­for­tul Capitalei. Când Oliver a invitat-o la Drăgăşani, să vadă dea­lurile unde se face vinul care-i plăcuse aşa de mult, a stat un pic pe gânduri. Ce să caute în vârful unui deal, la care duce un drum prost şi neluminat, plin de gropi?
„Revelaţia a fost în prima dimineaţă în care m-am trezit acolo: Oltul se vedea minunat în depăr­tare, peisajul era de vis şi oamenii lucrau cu bucu­rie şi pasiune în vie. Mi s-a părut o altă lume, mai sim­plă şi mai frumoasă, şi parcă nişte văluri mi s-au ridicat de pe ochi. Mi-am dat seama că aş putea trăi acolo şi aş putea să fiu mai fericită decât în centrul Capitalei”, mărturiseşte Ra­luca Bauer. Cei doi s-au căsă­torit şi au cumpărat câteva hectare de pod­gorie. Pe dealul gol, unde la început beau un pahar cu vin stând în iarbă şi privind cerul şi stelele, astăzi este ri­dicată Cra­ma Bauer. O cramă micuţă, dar cu mult dichis.

Un vin care vă place, un tirbuşon şi un pahar de calitate

blank

                  Casa Bauer, podgoria şi Oltul

Crama Bauer este, de fapt, chiar casa soţilor Bauer; sala pen­tru degus­tări este sufrageria primi­toare a fami­liei, curtea e un pic sălbăticită şi proprietatea nu are gard. Libertatea şi dezinvoltura din vinurile Bauer este chiar imaginea acestei familii, îi reprezintă. Poate datorită acestui fapt vin aici foarte mulţi tineri cu rucsacul în spate sau cu câte o rablă de maşină, doar ca să îi cunoască: sunt atraşi de nonconfor­mis­mul unor creatori de vinuri. Şi pe terasa nesofis­ti­cată a cramei, care dă însă către un peisaj superb, cu pod­gorii mărginite de râul Olt, Oliver le explică la un pahar cu vin bun: „Ideea nu este să cumperi o sticlă scumpă cu vin şi să stai trei ore în faţa ei, înainte de a o desface, că a costat mult. Vinul nu trebuie deschis de un domn cu mănuşi albe, care eventual are şi o «scrumieră» agăţată de gât, că e somelier. Vinul trebuie, pur şi simplu, tratat cu res­pect şi trebuie legat de ocazia cu care îl bei. De-asta e greu de spus care e cel mai bun. Cel mai bun vin, în ce context? Dacă afară sunt 45 de grade şi eu stau la ventilaţie, îţi pică bine un roze sau un vin alb la ghea­ţă, dacă se poate, vinuri uşoare, seci, cu acidi­tate bună. Când e frig şi stai la şemineu cu nişte prie­teni, zici – hai să bem un vin roşu, matur! Fie­care vin are ocazia lui. Arta adevărată este nu să ai cel mai scump vin, ci să îl alegi pe cel mai potri­vit pentru situaţia în care îl bei. Un vin scump poate să fie o dezamăgire completă, dacă nu e băut în contextul potrivit. Ca să fii fericit, ai nevoie de foar­te puţin: un vin care îţi place, un tirbuşon şi un pahar de calitate”.
La crama Bauer se discu­tă mai puţin despre culoarea vinului sau gustul lui de pere sau afine. Vinul este des­pre valori în care crezi, despre viaţă şi fericire, şi atunci despre asta se discută. Când un client bogat se dă jos în curtea cramei dintr-o maşi­nă scumpă, dar doamna îşi scoate pantofii Gucci ca să stea desculţă în iarbă, cu un pahar cu vin în mână, pri­vind Oltul, şi strigă „E mi­nunat!”, înseamnă că vi­nul i-a adus pe oameni la ceea ce contează, din­colo de mili­oanele din cont: bucuria. Cra­ma Bauer este în cele din urmă un stil de viaţă – aproa­pe de natură şi departe de agitaţia marilor oraşe. Secretul mi l-a explicat Oliver: „Important este să îţi placă ce faci. O treime dormim, una muncim şi una trăim, şi pentru că peste somn nu poţi să sari, măcar să îţi placă ce faci, ca să te bucuri mai mult de viaţă. Toţi aleargă după bani, în Bucureşti e nebunie, faci eforturi uriaşe, pe când aici eşti mult mai relaxat, înţelegi că nu îţi trebuie atât de multe şi te poţi bucura şi de viaţă, ea încetează să mai fie o goană nebună. Stres, agresivitate, degeaba, că nu se rezol­vă nimic mai repede, doar îţi tai din cali­ta­tea vieţii şi, eventual, ai un pic mai mulţi bani. Asta aş vrea să înţeleagă oamenii care ajung aici, că viaţa meri­tă trăită şi altfel: fac asta nu din datorie sau pentru că trebuie, ci că mie îmi place foarte mult să trăiesc mai frumos şi mai bine. Astăzi, mulţi nici nu îşi mai pun problema banilor, ci a mai multor bani şi a ca­rierei. Noi, când eram tineri, ne puneam proble­ma existenţei. Chiar şi ideea de carieră e destul de ciu­dată astăzi. Adică, dacă stai acasă şi ai doi copii, asta nu e carieră? Familia poate să îţi aducă mai multe satisfacţii decât un job, aşa că nu în­ţeleg… e mai bine să lucrezi la bănci? Im­portant e ca la un pahar cu vin, povestind, să schimbăm un pic valo­rile şi reperele. Vinul te învaţă că satisfacţia vieţii nu ţine doar de bani. Eu, dacă stau cu prietenii la un pahar cu vin, sau sunt în cramă, printre butoa­iele mele, simt că asta contează şi sunt fericit. Mulţi vor să plece de aici în Germania. Eu am plecat de acolo aici. Ce să fac acolo? Acolo ei sunt cu 20-30 de ani înaintea mea, dar fac ce trebuie, nu ce vor. Eu prefer să fiu aici şi să fac ce vreau. Cu bani nu poţi cumpăra chiar orice. Eu, dacă vreau să fac acum un grătar, merg în curte şi îl fac, nu o să mă oprească nimeni, nu am pro­gram fix. Genul ăsta de libertate nu o poţi cum­păra cu bani. Banii în sine nu îţi aduc bucurie”.
Familia Bauer şi-a ridicat crama din fon­duri pro­prii: nu au luat bani europeni, nu au fă­cut credite la bănci, au crescut încet, pe măsura puterii lor. Acum au şapte hectare de vie şi fac cam 40 de mii de sticle de vin pe an. Şi nu vor să se extindă, pentru că vor să producă doar atât cât sunt în stare să facă ei, cu mâinile lor. Nu îi interesează vânzările masive, pre­zenţa în super­marketuri sau distribuţia en gros. Nu vor altă publicitate decât recomandările oa­menilor. Vând atât cât se poate în res­tau­rante alese de ei cu grijă şi în anumite magazine de specialitate. Atât.
„Tot ce ne dorim este să facem vinuri autentice. Nu vrem să copiem nimic. Chiar dacă fac o copie bună, rămâne o copie. Oricât de bine aş imita un Rem­brandt, rămâne o copie. Nu înseamnă că vinul meu este cel mai bun, ci că mă re­prezintă. Crâm­poşia, Negru de Drăgă­şani, Sauvignonass, Caber­net – vrem să fie vinuri româneşti, sau chiar olte­neşti”, spune Oliver Bauer şi pornim spre pivniţă, acolo unde vrea să îmi arate spumantul lor, Jo­han­na, făcut în cinstea bunicii lui, care a trăit 104 ani.

 

Publicat inițial în ,,Formula AS”-nr.1359 din 2019

scris de Cătălin Manole